Nu te voi uita, Kirule…
Constat inca o data cat de placut poate fi un cosmar. Azi dimineata cind m-am trezit speram sa fi fost doar asta, un cosmar. Care sa ramana doar o noapte transpirata si repede uitata, pentru ca m-am trezit si a trecut. Si totusi… realitatea se dovedeste mult mai dura, mai urata. Nu e un cosmar. M-am trezit, dar nu s-a dus. In schimb Kiru s-a dus. Si Sorin s-a dus. Cum ziceam, pe Kiru l-am cunoscut. Si-a rupt o jumate de zi sa ma plimbe prin baza, sa-mi arate simulatorul (pe care un destept tocmai il incuiase, dar Kiru s-a dat peste cap si l-a descuiat). Am vazut celula de alarma si retrait noptile copilariei cand citeam… Celula de Alarma. Am vazut turnul, linia de MiG-uri. M-a suit in carlinga unuia. S-a repezit la camera mea sa-mi faca poza si nu puteam refuza asta, chiar daca nu-mi place sa fiu in poze. A fost o gazda minunata. A ramas un prieten mai apoi, in email-uri sporadice, intilniri si mai sporadice, fie cand a ajuns el pe la Bruxelles, in tinuta lui impecabila de civil, fie cand am mai ajuns eu pe acolo, si-l gaseam cu sclipirile in ochi pe care cred ca doar stratosfera si numaratoarea supraunitara de Mach-uri tii le poate da. Sigur, nu ma grabeam sa-l pisez cu mesaje. Nu ma grabeam sa ma var in viata lui, doar eram amandoi inca relativ tineri si mai aveam destul timp. Si iata ca intr-o buna zi vin acasa si constat ca Kiru s-a contopit cu avionul pe care-l iubea atit de mult, cu solul pe care si-a tinut totdeauna ferm picioarele, chiar cand era literalmente cu capul in nori. Sau mult peste ei.
Pare-se ca a tinut sa urmeze o sumbra traditie, a dublelor care ne jefuiesc de creatorii de arta, care parca se inversuneaza sa nu ne lase sa uitam ca nu sintem nascuti sa zburam si ca Icar nu e doar o legenda.
Ma gindesc la zimbetul lui, la finetea deosebita a acestui om presupus “dur”, ca pilot militar. La bucuria din ochi cand i-am inmanat o amarata de cutie de ciocolata, gindindu-se la prichindelul de acasa care se va bucura de un cadou nesperat. Si care acum a primit o lovitura cumplita, cea mai teribila lovitura pentru un copil.
Ei bine, Icar poate nu e o legenda, dupa cum constatam. Nici noi nu sintem creati pentru zbor, dupa cum ni se reaminteste. Motiv pentru care in acest weekend, cand voi reveni acasa, voi tine sa reafirm ca nici un Dumnezeu, nici o legenda, si nici macar mama Natura nu ne opreste: imi voi lua avionul si voi face un zbor cu gindul la prietenul nostru, Kiru.
Nu te voi uita, Kirule. Zbor lin spre vesnicie si saluta-l si pe Doru. Noi mai ramanem pe aici o bucata de vreme, sa va continuam visele.
Radu Cioponea
Categorie:: News
