Un zbor de neuitat!

De Catalin Pogaci;

Poveste inclusa in concursul Pilot Magazin -

Daca tot m-am pus pe scris, vreau sa redau de data aceasta impresia unui zbor, executat in dubla comanda, avand pe locul din spate una din legendele vii ale planorismului romanesc, venerabilul Mihaita Nicolae sau mai simplu – nea’ Mami. De ce m-am oprit tocmai asupra acestui zbor, pentru ca este oarecum iesit din comun fata de rest si pentru ca pentru unul ca mine, avansat pana la genunchiul broastei, dupa cum spunea Creanga, in acest sport, a fost o experienta mai mult decat benefica, valorand mai mult decat 10 zboruri in simpla.

Zborul in sine a avut loc anul trecut, pe 19 septembrie, destul de tarziu in ziua respectiva. Activitatea la zborul fara motor demarase de multisor, lansarile facandu-se la avion. Dupa o pauza la pranz, cand am alimentat si noi si avionul, am revenit pe start. Ordinea la zbor a fost refacuta oarecum, eu nimerind in echipaj cu nea’ Mami, la recomandarea ca, vezi domn’le, ma pregatesc pentru C-ul de Argint. N-avea de ce sa-mi para rau.

Dupa obisnuitele preparative sunt instalat cu parasuta-n spate, cu chingile legate si cabina pregatita singurul lucru ramas fiind sa asteptam avionul. Wilga nu ne face sa asteptam prea mult, aparand duduind din spate (la remorcajul de avion planoarele sunt aliniate unul dupa altul), taraind funia dupa ea. Ii vad capatul unde este innodata zaua pentru clansare saltand prin iarba, pe nod agatandu-se ca de obicei toti scaietii si buruienile, ceea ce-l face sa semene cu un soi de sobolanel care topaie pe aerodrom. Elevul de serviciu la clansat topaie la randul lui dupa funie si cand o prinde, se intoarce victorios cu ea si ne leaga in coada avionului.

Inchid aerisirea din bot, caci la decolare pe acolo intra tot ce arunca elicea avionului inapoi, inca o scurta verificare ca totul e in ordine si anunt ca sunt gata. Avionul cel galben ruleaza incet in fata, intinzand funia catinel sa nu plezneasca, dupa care: “Decolarea Luca Gheorghe”, “Liber”. La noi asa se zice. Luca Gheorghe adica YR-VLG, nu cum ar fi normal Lima Golf. Imi amintesc acum, ca o mica paranteza, cum odata cand erau doua Wilgute pe Clinceni (una era a Pitestiului parca), se anunta „Luca Gheorghe” si „Luca Dumitru” si unul din elevi se minuna:”Cum ma, numai fratii Luca au voie sa zboare cu avioanele astea ?”

Wilga alearga in fata iar YR-386 o urmareste docil in sunetul clocaniturilor care razbat din amortizorul sau incercat de atatia elevi. Mansa usor in fata, pentru delestarea bechiei, atentie inclinarea, asteapta sa mai creasca viteza si usor ca un zefir I.S.-ul se desprinde de pamant penduland in curentul de aer al avionului care-l tine deocamdata captiv. Wilga ridica si ea coada, mai topaie cat mai topaie si se desprinde si ea, adulmecand vazduhul. Incep sa defileze pe sub noi soseaua de acces, plopii cei cu o experienta trista si virajul 1. “Asa mami, bine mami, tine-l asa, vezi ca poti” comenteaza instructorul din spate. Pe mine ma trec toate apele. Funia e scurta si  cand e scurta trebuie sa muncesti mult la comenzi sa stai in ax. Avionul mai misca si el si cand crezi ca esti stapan pe situatie, hop !, ho cu tata, un’ te duci. Pe la 300 de metri, desi eu as fi vrut mult mai mult, nea Mami declanseaza dintr-o data. Funia se duce inainte ca un zgarci, facand ochiuri, ochiuri, atarnand dupa aceea in curentul de aer pe masura ce avionul se departeaza. Nea Mami manevreaza in ascendenta pe care numai el a simtit-o inca din timpul remorcajului, desi e slaba si stransa si incepe o demonstratie de maiestrie dobandita in atatia si atatia ani de zbor, folosind la maxim simturile sale imprumutate de la pasari, datatoare de fiori placuti pamantenilor.

Nea Mami strange spirala de-mi ies mie ochii din cap. Si inclina…mama doamne  cum mai inclina. “Viteza! Mami viteza !”. “Ce viteza mami, ce viteza”. Mami se uita linistit pe fereastra. Lui nu-i trebuie vitezometru. El simte. Ascendenta noastra, care nu prea era ascendenta, era mai mult un zero chinuit, incepe sa se faca 1. Apoi 1 jumate, hai si doi, ma rog eu. Mai mult de atat nu vrea si pace. Incet, dar sigur pamantul spoit in nuantele sale deja tomnatice, incepe sa se indeparteze. Pe la 7-8 sute preiau hotarat comenzile. Acum pot face fata si eu. Nea Mami sta linistit si-si aranjeaza chingile. Acum si-a pus picioarele pe micul cadru dintre locuri si savureaza linistit zborul. Incet, incet ajungem la 1000 de metri. Aici alta daravela. Pana aici avem aprobare. Trebuie contactat Approach-ul. Rasucesc cu infrigurare selectoarele de frecventa ale statiei. “Bucuresti Approach, buna ziua va spune planorul YR-386″, ma balbai eu la microfon. Dar nu raspunde nimeni. Mai incerc, insa tot nimic. Comut la loc pe frecventa aerodromului si intrebam ce-i de facut, dar raspunsul este linistitor. Avem aprobare pana la 1500.

Daca-i pe asa, sa-i dam bataie. Ei, chiar la 1500 n-am ajuns, plafonul era la 1300 in ziua aia si de acolo, intrucat e o vizibilitate grozava, se vede clar Bucurestiul, de obicei ascuns in norii lui maronii de fum si praf. Spre nord, ca o linie subtire trasa cu creta, se vede pista de la Baneasa. Impunatoare, Casa Poporului, domina capitala, plimbandu-se pe marginile cupolei in ritmul lent al spiralelor. Dar nu-i timp de filozofat. Nea Mami are chef de plimbari si printr-un gest hotarat indreapta pe 386 spre Mihailesti. “Asa, sa zicem ca acum plecam la distanta mami. Uite mergi spre norii aia de acolo”. Aha, norii de acolo. Desi par promitatori, nu se gaseste nimic pe sub ei, dar nu disper, doar sunt cu Nea Mami. Deja suntem departe. Mihailestiul e hat in urma, mai e putin pana la Iepuresti si inaltimea scade si scade. Si iara scade. Nea Mami explica binevoitor cat ne-am chinuit sa luam inaltime si “uite ce repede o pierdem”. Deja ma ingrijorez de-a binelea. Aerodromul e departe si noi atat de jos. Cand considera ca e de ajuns, o scurta degajare peste un siloz si gata. Uite ca urcam iar. Tot chinuit, tot strans, dar urcam. Si atunci mesajul, care ma enerveaza cel mai mult: “…se aproba coborarea pentru toate planoarele”. Nea Mami ridica din umeri, n-avem ce face. Si, de la 600 de metri inaltime, hat dincolo de lac, 386 este impins in picaj spre casa. Acum nea Mami e stapan. Ma fac mic si ma uit cum creste lacul, cum se apropie planeta si aerodromul e asa departe. Dar nea Mami n-are nevoie de polare, inel McCready sau altceva. El simte. Impins la 200 la ora 386 trepideaza marunt din cand in cand. Un fel de buffeting, cum ii spune englezul. Eu ma uit cu-n ochi la acul vitezometrului, ajuns aproape de liniuta lui rosie si cu celalalt la digul de pe malul lacului. Si totusi trecem. Acum pe sub planor defileaza lanuri de porumb, pe latura mare a aerodromului, 386 urla, nu alta si urechile mi se infunda mereu, asa ca trebuie sa inghit continuu. Hop, si virajul 3. O resursa, simt ca sunt impins in scaun, pielea fetei o ia in jos din cauza suprasarcinii si iata-l pe ` 86 cuminte la virajul 3 cu inaltimea regulamentara. Uf ! Dar ce uf, inca nu-i gata. Nea Mami face  virajul 4 departe de aerodrom si venim jos de tot, fara frana de loc, defiland deasupra porumbului, asa de aproape ca-l aud de cateva ori bocanind in patina. ` 86 este asternut lin, de o mana experta exact la T-u.

Deschid cupola. Cu zambetul pe buze ii spun: “Nea Mami, sa-mi aduci aminte sa nu fac asa cand o sa fiu singur”. “Sa nu faci asa” imi transmite, legand in spate. Dar n-a mai fost cazul. N-am mai zburat in ziua aia.

Incoming search terms:

• avion tarom la ce viteza se desprinde de pamant (1)