Parapanta românescă: Trecut şi prezent în istoria zborului liber

De Liviu Iovan;

Aşa cum am promis voi încerca să scriu despre zborul cu parapanta în România de la apariţia acestuia şi cât mai aproape de ziua de azi, totodată rog pe cei care se regăsesc în aceste pagini să completeze anumite acţiuni dacă eu am uitat. Vreau să spun ceva de la început voi scrie şi despre greşeli, accidente petrecute de-a lungul timpului din care se pare că nu s-a învăţat nimic ba de multe ori imaginea parapantei, ca aparat de zbor şi sport, a fost pusă în umbră.

Aşa cum am spus, voi încerca să dau sens zborului liber cu parapanta dar tot odată doresc ca cei care zboară cu parapanta să ştie cât de cât de unde vine ea în ţara asta, cine sunt cei care au făcut pionerat în zborul cu parapanta, fiindcă dacă nu ştii istoria ţării, istoria culturii nu are rost să te apuci de ceva. În ţărişoara asta cu bunele şi relele ei, prima parapantă se pare că a fost deţinută de către domnul Kiss Arpad, de la Arad, care este fondatorul zborului cu deltaplanul în România. După el, se pare că a fost dată regretatului profesor domnul Policek pentru clubul de deltaplan al universităţii din Timişoara, unde domnia sa era profesor.

Foto:

Instruirea studenţilor în zbor pe AK- 2, primul deltaplan construit şi zburat în Romania, de Kiss Arpad în data de 23 martie 1974, la Arad.

A instruit peste 50 de elevi piloţi din 16 judeţe.

În anul 1991 se întoarce în ţară cu o parapanata, Dudau Laurenţiu un extraordinar technician al zborului, care împreună cu Coteţ George şi Tiby Kocis, face prima echipă de zbor din zona Brasovului.  Tot în 1991 echipa de deltaplanişti de la Arad, din care fac parte Cheveresan Marinel, Cojocaru Daniel, Dan Andras, Izi, înca un bun zburator care a murit recent din trupa lor, fac o vizită în Franţa  de unde se întorc cu câteva parapante şi încep tatonarea locurilor de zbor din zonă, la Livada, Siria, Revetis,  Mocrea leagănul planorismului arădean.

Aceşti minunaţi piloţi încercă, prin felul lor de a fi, extinderea zborului cu parapanta în România şi invită, în zonă, foşti şi actuali deltaplanişti pentru a învăţa zborul cu parapanta,  printre care şi clubul Temerari de la Petroşani condus de Rosia Romeo.

În toamna aceluiaşi an, primesc acasă, cum am mai scris în prezentarea mea, vizita acestor minunaţi, oameni care căutau o zonă montană, care să se preteze pentru ceea ce doreau ei să facă. Au găsit zona, m-au găsit şi pe mine, care am devenit “asociatul” lor pe viaţă. Trei zile de alergătură, trei zile de încercări extraordinare. Alergam cu parapanta  şi câte 100 m până decolam, urcam panta de câte 10 ori pe zi. Greu de descris acestă ambiţie de a zbura.

După acestă întâlnire, am stabilit cu cei de la Arad o colaborare strânsă şi am pregătit prima şcoală de zbor cu parapanta din România. L-am adus pe Dan Andras în Parâng, am aranjat să aibă ceva de lucru pe la Şcoala Sportivă Petroşani, care avea o bază de pregătire în Parâng, şi am început amândoi să punem bazele primului curs teoretic de zbor cu parapanta după un manual “Vol en Parapente”, scris la maşina de scris.

Desenele au fost executate cu mâna. Cursul este şi acum la Dan Andras şi o să-l rog dacă vrea să pună câteva foi pe pagina Pilot Magazin.

Erau zile în care alergam ca bezmeticii, făceam diferite servicii pentru cunoscătorii de limba franceză, pentru a putea traduce acea carte care avea şi nişte date tehnice mai greu de înteles. Doar voinţa noastră de a fi pioneri ai acestui frumos sport, zborul cu parapanta, ne-a făcut să nu ne oprim, iar în iarna anului 1992 am organizat prima şcoală de zbor în Parâng. Şcoala avea în componenţă foşti membri ai clubului de turism Gentiana Petroşani, nişte sportivi deosebiţi: Tom, Leanta, Zighi, Feri, Zoli, care au făcut şi deltaplan cu Romică, nu o să uit niciodată parapanta “GEMA”, prima cu faguri acoperiţi cu plasă, pe care 2 luni de zile, 10 “damblagii” au facut gonflajem, au zburat DV. Zburam 500 m din 2 bucăţi. Asta aveam, cu asta ne făceam zborul liber treaba.

În vara anului 1992, francezii cărora le fuseseră musafiri arădenii, întorc vizita în România, este cum s-ar spune începutul începuturilor. Aceşti minunaţi piloţi francezi fac un tur al României  la Miecurea Ciuc, la Braşov, la Bâlea şi în Parâng, unde încercă să-i cunoască pe cei care doresc să promoveze parapanta în România de neuitat. Sunt Jean Piere, Guy Kinst, care până în momentul morţii lui a rămas ataşat de România cu un număr impresionant de parapante şi echipamente donate. Aceşti oameni minunaţi ne-au dat cea mai preţioasă indicaţie, aceea de a ne constitui o organizaţie a noastră.

În luna august a aceluiaşi an, lansez apelul către toţi deţinătorii de parapanată sau cei care vor să zboare cu parapanta, de a constiutui Asociaţia Română de Zbor Liber, pentru a ne cunoaşte mai bine .

Şi iată că lumea noastră, într-o întâlnire la o bere, începe să se întregească, să se înmulţească, apare Coteţ George, Dudau Laurenţiu, Kocis Tiberiu de la Braşov, Marius Tinteanu de la Tg. Mureş, Buzan Adrian de la Bucureşti, iar fiecare mai aveau pe lângă ei alţi doritori de zbor liber, plus arădeni care nu lipseau de la nicio întrunire.

În primăvara anului 1993, mergând la un concurs de turism, reuşim să “convertim la parapantă” un număr impresionant de paracticanţi ai turismului sportiv de la Sibiu, conduşi de actualul preşedinte al AZLR, Vali Popa care avea vreo 20 de campioni ai turismului românesc. Îmi amintesc cu plăcere de Vali, Sergiu, Crinu, Carmen, şi alţii, care în clipa în care au văzut parapantele la concurs au fost de acord ca toţi 20 să vina la curs.

Oare câţi, din cei care învaţă azi, au puterea de a urca o pantă de circa 500 m cu o înclinare de 60 grade de 8-9 ori pe zi, de a aştepta la rând, fiindcă toată treaba se făcea cu 3 parapante Edelwais, Vertige, Diadem, care era pentru noi la acea vreme Ozone Mantra. Oare câţi din parapantiştii elevi sau consacraţi ar mai fi capabili să-şi împartă o felie de pâine cu margarină cu colegii şi o sticlă cu apă?!

În acele clipe apare una dintre cele mai spinoase treburi  în zborul liber; la cine merg parapantiştii: la paraşutişti sau la ultrauşoare, respectiv deltaplane, pentru că numai astea erau la acea vreme… de ce? Fiindcă numărul de iubitori ai  parapantei de la acea vreme aproape îl egalase pe cel de paraşutişti şi deltişti la un loc. Dar spre marele nostru noroc, domnul Sebe, de astfel maestru al sportului la paraşutism, renunţă la noi, în urma încercării de la Păltiniş, unde se alege cu o fractură şi de la care a rămas vorba “parapanta-i parapantă, paraşuta-i paraşută”.

Aşa ajung parapantele la bunul nostru amic Girică, dar în toamna anului 1993, obţinem personalitate juridică pe ARZL, are loc prima şedinţă la Târgovişte, prin grija lui Constantin Costel, un om deosebit un sufletist al zborului, care  aduce la zbor alţi doi veterani pe Daniel Matei ( Mateo) şi Grigorescu Leonard. Mai are loc o şedinţă la Baia Mare, după care acest proiect îngheaţă, din interese meschine, până în anul 2006. O parte din fondatorii ARZL, care nu erau puţini, cam 100 la acea vreme, trec cu arme şi bagaje în curtea Aeroclubului României, pentru un concurs în Bulgaria, iar alţii, pentru o şcoală de instructori.

Încep să apară în România câteva parapante, ceva mai bunicele, care la acestă data întregesc muzeul parapantei româneşti. Parapante cum ar fi F1, Genair, Flydesing, Allouete, vestitele parapante Poliot, care azi, cred că numai noi, cei care le-am zburat mai avem curajul să facem cât de cât o decolare. Erau aduse în ţară de către Igor Nedepoca, fondator al parapantei în Moldova. Pentru cei care la acestă dată staţi pe gânduri ce DHV să aibă parapanta voastră, vreau să vă întreb: aţi fi dispuşi să zburaţi cu o parapanta care nu avea orificii intercheson?! …Avea vreo 14 m anvergura, 10 cm la capete şi 2 m pe mijloc. Nişte suspante de 6,20 m subţiri şi fără seleta, cu un ham cu acrosaj la piept, iar dacă nu cunoşteai tipul ăsta de aripă la zbor, erai pur şi simplu sinucigaş.

Încep şi primele concursuri de parapantă la Petroşani, Arad , Braşov şi Bunloc.

Nu voi uita niciodată apariţia în parapanta românescă a lui Ciuhapu ( Marius Duţă). Avea 14 ani , “mucii” până la genunchi de frig iarna, dar rău, iar răutatea lui se vede acum la fel ca şi voinţa. Totodata, ca românul, au început şi la noi în breslă “şmecheriile”, ca de altfel în toate locurile. Unii mergeau pe afară în Franţa , Elveţia, Germania, se dădeau exponenţi ai zborului liber, primeau donaţii pe care apoi veneau şi le vindeau pe bani. Apar în parapanta românescă, începand cu anul 1995, fraţii Mureşan Ghiţă şi Sandu, care constituie clubul Paranord Baia Mare, cu filiala la Shigetu Marmaţiei şi Timişoara.

Apare ASPAR Cluj  cu Babacu, Câmpanu, face Tinteanu Nova Tg. Mureş, înjgheabă Coteţ la Braşov NO LIMITS, Aripile Albe la Dobrogea de Doru Isofache şi soţia lui, Clubul Zenit Zlatna Medrut Stefan (Udy). Se ivesc nume noi în parapanta Caloianu, Raluca de la Mureş, Tomy, Iepuraş, Bogdan la Petroşani , Victoraş, Sardeluţa (era porecla) Dinca la Bucureşti, apare un grupsincer, baieti de noata 10, la Sf. Gheorghe.

În toamna anului 1995, la Baia Mare de ziua castanelor, băimărenii organizează primul concurs de “acro” deasupra lacului la Mogoşa, participare de excepţie: toţi “idioţii” din cluburi. În ce consta proba: o închidere, o negativă şi aruncatul rezervei. Erau exact 9 rezerve în România. A fost un deliciu să vezi nişte aruncări nastruşnice în care pilotul era deja sub apă iar paraşuta înca nu se deschisese. O singură paraşută s-a deschis când pilotul era cu apa la gât.

Una din problemele acestui concurs a fost, până în ultima clipă, acceptarea lui de către şeful detaşamentului AUN, un om extrordinar dar căruia prietenul meu Romică Rosia îi împuiase capul cu prostii, că dacă ne lasă şi se întamplă ceva vor avea “probleme”… Bineînţeles omul era  pilot de avion, inginer de aviaţie, nu le avea cu nebuniile noastre. Dar problema nu era a lui, era a domnului antrenor federal Rosia Romeo, care însă era mai speriat. Am cerut reprezentantului AR ca ori să accepte proba ori să plece acasă şi nu vede nimic, iar răspunderea îmi revine mie. Sincer şi acum port respect acelui om. A zis că mă ştia cât sunt de dus, “dacă crezi că nu se întâmplă nimic rămân”, şi a rămas pus pe ace. A văzut concursul, a rămas uimit de evoluţia băieţilor şi s-a cam uitat, cum zice ungurul, cam “hedes” la Romică.

Nu pot să nu remarc aici un parapantist de excepţie, bun organizator, simpatic foc, pe Cristi Rica (Ricanu), care a organizat în acei ani câteva concursuri minunate. Două de pe “Chetrisica” şi unul în Cehlău. Toţi participanţii acelor concursuri îşi aduc aminte aterizarile alea deocheate prin parc, printre statui, aceea cu pătura de punct fix după noi sau virajul de după hotelul Ceahlăul pe deasupra bulevardului până în parc.

Mă opresc aici şi voi reveni cu alţi ani frumoşi si data viitoare.

Incoming search terms:

• deltaplan (61)
• istoria zborului (56)
• marius tinteanu (24)
• istoria parapantei (11)
• deltaplan schita (10)
• ioana cotolan (5)
• liviu iovan parapanta (3)
• dan andras (3)
• deltaplan AK 22 (3)
• buzan adrian parapanta (3)