Festivalul narciselor

-Autor: Sorin STAN-

Ramnicu-Valcea m-a impresionat prin curatenia exemplara. Urmatoarea surpriza placuta a fost  Targu Jiu, tinta mea de sfarsit de saptamana: un oras linistit, cochet si curat, unde Corado Pinchis ne astepta sa zburam impreuna peste campul cu narcise, si nu numai….

Foto: Adi Buzan

Sambata :

Dirijat cu multa grija de gazda noastra, Corado Pinchis, am ajuns pe campul de zbor, de fapt spinarea unui deal, modelata cu multa truda si transformata in aerodrom. Poarta numele regretatului Mugur Uta, remarcabil parasutist si pilot, plecat dintre noi acum doi ani, la mansa avionului sau.

Am privit neincrezator rodul muncii unui om pasionat pentru zbor.  L-am admirat si il respect pentru  efortul imens si pentru rezultate. Cu simplitate si generozitate ne-a pus tuturor la dispozitie un loc unde sa putem zbura, fiecare cu ce are “la indemana”. Vremea nu a fost tocmai prietenoasa. Pe mine unul, frigul diminetii m-a descurajat sa zbor. Am montat paramotorul si am ramas in asteptare, clantanind din dinti la relanti. Adi Buzan, imbracat lejer, probabil eschimos intr-o viata anterioara, a decolat cu tandemul si a animat atmosfera un pic prea linistita.

Pe masura ce se apropia amiaza se incalzea, insa vantul izbucnea in rafale tot mai violente, anuntand deopotriva declansari termice si apropierea unui front dinspre munti.

Fetelor (ah, acesti eficienti si dedicati copiloti) ar trebui sa le dedicam mereu un capitol aparte. Fie ca sunt sotii, surori sau iubite,  stau mereu cu ochii pe noi, zburatorii, grijulii ca niste closti, de multe ori cu emotia si  teama cuibarite statornic in stomac, dar mereu zambitoare si gata sa ajute, care atunci cand nu intind aripi sunt plecate dupa mititei la hypermarket, iar daca nu sunt acolo, cu siguranta ca au sosit déjà si intetesc focul sub gratare!

Bucuriile lor sunt o parte din bucuriile noastre: un zbor (daca se poate), o baie de soare (daca este), aerul curat (daca nu turam prea mult motoarele in preajma lor). Suprema lor satisfactie este sa ne vada pe toti veseli si intregi, la sfarsitul unei  zile de zbor. Iar bucuria de fi impreuna, cei care au drept  pasiune comuna zborul, este a tuturor si ne cheama mereu pe campurile de zbor.

Cu ochii pe cer, in asteptarea altor musafiri, s-a apropiat pranzul, in timp ce dinspre  discul sfaraitor  se degajau efluvii ametitoate de fripturi.  Au pus rotile doua avioane, au facut cateva zboruri cu putinii privitori doritori de emotii la acea ora, dupa care ne-am asezat pe iarba si ne-am bucurat impreuna de bunatatile gratarite cu pricepere de echipa de voluntari. Glume, voie buna, aer curat, atmosfera de sfarsit de saptamana. Zaibarul cu miros dumnezeiesc  ne-a facut parsiv cu ochiul din pet-uri pantecoase de doi litri, am rezistat oftand, asa e in viata asta, nu le poti avea pe toate. Poate in urmatoarea  va fi altfel…

Dinspre munti  batea o boare rece, iar deasupra noastra albastrul se transforma incet-incet intr-un cheag cenusiu de nori. Parca s-a mai linistit vantul, il pandeam cu totii, gata, hai sa zburam, incepem sa ne precipitam catre aparate, in acea clipa se formeaza chiar in centrul aerodromului un drac de praf care traverseaza cu rautate pista pe diagonala si ne umple ochii si narile cu  pulberea fina, alba, aspirata de pe terenul inca  sarac in iarba. Ne trece pe data cheful de decolare, practicam mai departe “parawaiting” cu speranta  ca totusi apropierea  frontului ne va oferi o fereastra de zbor.

Intre timp, colegii terestri  care practicau la baza aerodromului  cursele off-road au avut grija sa ne scaldam in praf ca vrabiile, traversand cu nonsalanta, neobositi,  pista, forjand fara mila ciudatele lor masini facute din te-miri-ce. Ca sa fiu sincer, tot datorita lor n-a mai fost nevoie sa pun sare pe mititei, ori se stie ca sarea in exces  dauneaza grav sanatatii. Asa ca despre ei, numai de bine.

Vantul este in sfarsit rezonabil,  agitatie, se umple campul de culori, aripi intinse, motoare de spate si trike-uri  incep sa zumzaie, nerabdatoare ca si noi sa zboare. Am decolat si am pus cap compas pe campul cu narcise despre care am auzit povestindu-se atat de mult. Cred ca turbulenta ne-a ajutat tuturor la digestie, am ajuns  scuturat  bine deasupra  campului cu narcise, nu se poate explica, trebuie sa vezi ca sa intelegi fenomenul, o intindere imensa unde florile stau umar la umar si zambesc cerului, am redus motorul si am coborat la 5 metri de covorul frematator,  pe camp erau doua femei si mai multi copii, cu totii culegeau flori, mi-au fluturat manutele si au ras cu dinti albi catre mine,  erau fericiti si luminosi acei copii, aveau bratele grele de flori, m-a fericit imaginea de lume  de basm, apoi mi-a inundat deodata narile mireasma incredibil de suava a narciselor, am trecut inca odata si inca odata peste campul cu flori, nu ma mai saturam, am degajat in cele din urma cu parere de rau, inca mai am in nari frumusetea acelor flori…

Scutura tot mai tare, m-am intors pe aerodrom, am zburat acolo ca niste bondari nauciti de lumina, impartind in buna pace campul cu avioanele, elicele noastre au starnit si ele nori grei de praf,  in cele din urma vantul s-a intarit peste limita acceptabilului, am aterizat multumiti si intelepti ca a fost si atata, am strans echipamentul de zbor inghitind nori grei de praf starnit de furtuna, ziua de zbor se incheia fara drept de apel. Catre sfarsitul zilei isi anunta sosirea al treilea avion, pilotat de Costin Gavrilescu, care pune rotile pe un vaj in toata regula. Ancoram bine toate zburatoarele ramase in camp si plecam catre oras.

Seara, la “7 Pacate”, s-au derulat povesti si povestiri, zburatorii sunt mai putin inventivi decat pescarii, iar povestile lor sunt nepretuite, pentru ca mereu afli ceva nou despre zbor si despre cei de langa tine, adica tot despre zbor…

Duminica:

Frigul si mai taios, muntii aveau caciuli proaspete de zapada, respirau rece si curat catre noi, vantul batea si mai dusmanos ca in ziua precedenta, buletinul meteo nu era deloc incurajator. Cand  ajung pe aerodrom, suparare mare, lumea morocanoasa. Ce s-a intamplat? Belea! Costin a pierdut roata dreapta cu o bucata de jamba, rupta la un touch-and –go, a nimerit un damb, sau o groapa, naiba stie! Are si pasager, un parapantist doritor de emotii cu motor. Le-a avut! Au decis sa aterizeze pe Craiova, unde exista pista  neteda si asistenta. Nici vremea nu promite ceva bun, ne-am cam dezumflat, hotaram sa ne mutam pe Craiova, la Balta Verde, unde speram ca avionul avariat va ateriza cu bine si vremea va fi mai ingaduitoare cu noi. Cu mare parere de rau ne-am luat ramas bun de la gazde, l-am lasat pe Corado abatut in marginea pistei si am plecat catre Craiova.

Pe drum aflu ca avionul avariat a aterizat ca la carte, nici macar nu a julit vopseaua, bravo lui si instructorului, care nu intamplator  i-a fost domnul Uta, suntem bucurosi ca totul s-a incheiat doar cu o emotie si cu o… gaura in buzunarul proprietarului de avion.

Ajungem la Balta Verde,  aici ordine, liniste, manecile de vant se misca bezmetice, care incotro, nu intelegem nimic din conditia atmosferica,  ne bucuram insa de ospitalitatea  comandantului, care este Cristi Smarandache. Fac doua decolari, scutura tot mai tare, frontul se apropie amenintator, ma potolesc, devine periculos, strangem, incheiem ziua in jurul catorva pizza bronzate, aromitoare, povestim, Costin le plateste, normal, trebuie sarbatorita aterizarea pe doua roti, bilantul celor doua zile, una peste alta ne-am relaxat, am zburat, am povestit, ne-am revazut, ne-am simtit bine, multumim gazdelor, deopotriva organizatori si sponsori, multumim lui Corado, daca temperatura de afara ne-a cam zgribulit, atentia lui ne-a tinut tuturor de cald.

Articol scris de Sorin Stan pentru Motoparapanta Blog.