Fuga lui Smighelschi cu avionul

Autor Mircea Toma.

Romania era, pe vremuri o tara din care unii oameni incercau sa fuga. Principalul motiv era faptul ca nu puteai pleca pur si simplu din teritoriul Romaniei. Voi, cei care v-ati nascut dupa 1989, intr-o tara libera, macar din acest punct de vedere nu veti intelege asa de usor ce a insemnat pentru poporul   roman un presedinte care se comporta ca un comandant de inchisoare. Practic,  te facea sa te gandesti toata ziua cum sa evadezi, chiar daca de multe ori nici  nu stiai incotro s-o apuci daca reuseai. Oamenii puneau la cale tot felul de smecherii ca sa-i pacaleasca pe gardienii tarii.  Cel mai spectaculos caz a fost cel al elevului Smighelschi.

Fuga elevului Smighelschi  (asa cum si-o aminteste un martor)

Intr-o zi de sambata, spre sfarsitul lunii august din anul 1987, elevii  scolii de aviatie Bobocu, de langa Buzau, executau zbor de instructie. Elevul  Smighelschi (parca-l chema si Marian) era in anul 3  si ultimul  si se antrena  pe avionul cu reactie tip L39ZA. In fisa lui de observatie didactica era  mentionat faptul ca era brunet, inteligent si bine educat. De loc, era din Brasov. Se dadea, fata de colegi, un fel de James Bond. Altfel, era un elev foarte bun la invatatura si, pentru ca inspira incredere, primise in grija sala de navigatie. Sala, cu tot cu o harta uriasa cat un perete intreg, care incepea
cu Buzaul si se termina cu Grecia si Turcia. Acest detaliu avea sa devina  v-ati dat seama deja, afurisitilor – extrem de important ulterior. Evident ca elevul Smighelschi a folosit cheia salii de navigatie nu numai ca sa faca ordine
intr-insa, ci si ca sa se instruiasca temeinic asupra unui traseu care urma sa isterizeze mai multe comandamente militare decat isi imagina chiar el.

Dar hai sa revenim la ziua de sambata. Era ora 13. Mai ramanea doar o ora de zbor.
Smighelschi s-a apropiat de mecanicul care avea grija de avioane la sol si i-a spus: Nene, pune-l plin, ca e ultima zona si vreau sa-l frec. Aici simt ca e nevoie sa va fac doua precizari: mai intai, „a face o zona se refera la o sedinta de antrenament, intr-o zona din apropierea aerodromului. In jurul unui aerodrom sunt definite cateva astfel de zone  teritorii aeriene in care avioanele isi fac de cap fara sa se incurce unele cu altele. Apoi  si, de fapt, mai important pentru povestea noastra, a face plinul insemna o abatere disciplinara importanta. Si asta pentru ca din cauza mai multor fugi cu avionul, paznicii tarii inventasera o precautie diabolica: avioanele erau alimentate doar cu o cantitate de benzina calculata in asa fel incat sa nu ajunga pana la granita. Or, iata-l pe Smighelschi in aer, cu avionul doldora de benzina,
repartizat intr-o zona la sudul Buzaului (adica cu 50 de km mai aproape de Turcia) si cu harta Europei de sud-est in creierul de sub casca. S-a inaltat disciplinat, s-a deplasat in zona, a anuntat, prin radio, conform
regulamentului, pe ofiterul din punctul de comanda ca a ajuns unde trebuia, a asteptat sa primeasca OK-ul si  PAZEA  in secunda urmatoare a plonjat de la 1.800 de metri regulamentari la 20 metri altitudine si a taiat-o spre turci.
Tehnic vorbind, cap compas sud. Viteza maxima. Intre timp, la Buzau, in mod regulamentar, locatorul (radarul) scolii a semnalat disparitia avionului pilotat de Smighelschi. Persoanele responsabile de urmarirea evolutiei avionului au incercat sa stabileasca legatura radio direct cu Smighelschi, apoi au incercat cu ajutorul celorlalte avioane din aer.

Raspuns nul.

Seful echipei de supraveghere era locotenent-colonelul Victor Rotaru. In fata unei asemenea situatii, tovarasul Rotaru ar fi trebuit, conform regulamentului, sa declanseze alerta generala, adica supravegherea pe tot teritoriul tarii, lansand pe indicativul secret ALERFA (cuvant care anticipa manelele, adica proba, fara tagada, lipsa de inspiratie literara a ofiterilor de specialitate). Ei bine, dl. Rotaru, pasionat de un alt gen muzical,  romantele  nu a facut ceea ce-i cerea regulamentul. Si asta din simplul motiv ca uitase cuvantul acela bizar.
Iar in timp ce seful punctului de comanda privea inteligent in gol, la vreo 45 de minute, Smighelschi trecea deja prin raza de actiune a radarelor dobrogene, de la aeroportul Kogalniceanu. Care nu l-au scapat: ofiterii din fata ecranelor au vazut un punct sau, cum spun ei in limbajul de specialitate, o tinta. Dar cum si ei erau romani, au inceput prin a se mira  tinta nu era nici in locul, nici la inaltimea la care ar fi fost normal sa fie un avion. Iar daca ceva nu e ce te astepti sa fie, nu e. Or, tinta Smighelschi nu i-a chinuit prea mult si a disparut de pe ecran. Si-a continuat ruta, cu 650-700 km/ora, la aceeasi inaltime draceasca, peste Bulgaria, un ciob din Grecia si a ajuns cu maxima precizie in apropierea aeroportului din orasul turc Edirne. Mai exact, a ramas complet fara gaz la vreo 20 de kilometri de oras. Cu ultimii stropi de
combustibil a urcat la 1.200 de metri, a vazut aeroportul, a inteles ca nu mai ajunge pana la el si a ales o sosea din apropiere pentru o aterizare fortata, pe care a executat-o exemplar, ca un elev silitor ce era. Dupa care a ramas linistit in carlinga, asteptand fortele NATO.

Reactii pe plan intern. Cercetarea generalului Opruta

Mai intai, pentru a avea o reactie, era nevoie ca ai nostri sa inteleaga ca s-a intamplat din nou. Adevarul e ca disparitia de pe ecranul radarului putea sa insemne si un accident. Asa ca la ora 5, in dupa-amiaza cu pricina, a aterizat in scoala generalul Opruta, loctiitorul pentru zbor al comandantului aviatiei militare. In ancheta. Opruta era un ofiter cu alura de aviator britanic: inalt, cu o tinuta eleganta, spiritual, adica in total contratimp cu timpurile. S-a cocotat in elicopter si a pornit pe urmele avionului. A aterizat ici-colo, in cautare de urme, pana cand a dat de cativa sateni care nu munceau nimic la marginea unei tarlale. Intrebati daca au observat ceva special in timp ce fumau, taranii au confirmat ca a trecut un avion „care-a facut vajjjj chiar deasupra noastra si-apoi s-a duuus” . Asta a fost proba care l-a determinat pe Opruta sa incheie cercetarea. A urcat in elicopter si a anuntat sec: a taiat-o. Iar cand a ajuns din nou la scoala le-a recomandat ofiterilor sa deschida radiourile, ca rezultatul anchetei se transmite pe post. Si, intr-adevar, fuga lui Smighelschi a fost anuntata la radio. Radio Europa Libera.

Interventia energica a ministrului Apararii, generalul Milea

Generalul Milea era, asa cum va amintiti  daca ati citit cu atentie titlul general si ministru al Apararii. Trebuie sa va amintim aici, voua, cei care n-ati trait emotia zilelor din decembrie 1989, ca in dimineata zilei de 22 decembrie, cand Ceausescu mai era inca in cladirea Comitetului Central, Radio Bucuresti a anuntat ca generalul Milea s-a sinucis. Dupa ce si Nicoae si Elena Ceausescu s-au sinucis si dansii, lucrurile s-au mai linistit si a fost posibil ca generalul Milea sa fie declarat erou al revolutiei. Pentru ca a ales sa se sinucida mai degraba decat sa respecte ordinele de macelar ale lui Ceausescu.
Ce-i drept, au existat unii care s-au indoit ca Milea s-ar fi sinucis, datele criminalistice permitand sa se ia in calcul ipoteza unei crime. Vizita ministrului Aprarii in scoala a inceput in ziua imediat urmatoare fugii lui Smighelschi. Era, trebuie sa stiti, o situatie exceptionala, fusese informat chiar tovarasul Nicolae Ceausescu, se impunea, asadar, sa se ia masuri exceptionale. Vizita tovarasului general Milea a avut trei momente principale. Mai intai, primirea festiva. Pe aerodromul pe care a aterizat aeronava ministrului au fost aduse trei mici unitati militare de protocol: soldatii cu drapelul unitatii, fanfara si unitatea care urma sa execute prezentarea
onorului. Generalul, un cub mic in uniforma, a coborat si si-a atintit privirea incruntata de buldog asupra soldateilor care tremurau in fata lui. A inceput fanfara. Dupa fanfara, Milea s-a rasucit si a taiat-o spre cladirile scolii, unde a inceput momentul al doilea al vizitei: analiza evenimentului. Sedinta s-a desfasurat in sala de navigatie, adica exact locul in care Smighelschi isi pregatise fuga. Aici, in compania comandantului scolii  Mereu , a secretarului de partid si a altor cativa ofiteri din conducerea scolii, redutabilul anchetator a solicitat catalogul, ca sa vada notele fugarului. Prima sa reactie: “a!. Aha!”  a exclamat apoi, vizibil satisfacut, pentru ca descoperise un indiciu  la socialism stiintific i-au scazut notele in ultimul an (de la 9 la 8 in anul trei, n. red.). Aici, generalul avea dreptate: motivatia lui Smighelschi pentru sistemul comunist era intr-adevar, in declin. Dupa inca o privire peste note, Milea a emis un geamat prevestitor de explozie: gasise proba vinovatiei scolii.
„Baa, la navigatie are 10, baa! Pai, voi asa de prosti sunteti, ba, sa nu va dati seama ca se pregateste sa fuga, cu 10 la navigatie, baa? Dupa care, satisfacut de concluzii, face stanga-mprejur si anunta: Ia sa vedem, cum stati, ba cu ordinea si disciplina in scoala. Era activitatea preferata a tuturor ofiterilor care executau controale, pentru ca nu presupunea efort intelectual, iar proba indisciplinei era palpabila. Convoiul a parcurs intreaga scoala, in urletele locomotivei Milea, momentul de apopleptic apogeu inregistrandu- se in fata unui paianjen surprins in propria-i panza, intr-un ungher de pe scari. In inchierea vizitei, generalul Milea s-a ratoit sinistru la comandantul Mereu – ca daca nu ia masuri, il va retrograda, dupa care a parasit scoala racnindu-si refrenul: “Ba boilor, ba, ba tampitilor, ba fratilor!“.
 
Masuri disciplinare ca urmare a fugii unui elev din Scoala de Aviatie

Primul si principalul vinovat a fost identificat in persoana colonelului Leoveanu, comandant al grupului pentru zbor. Trecand peste faptul ca Leoveanu fusese in concediu medical exact in timpul evenimentului, prin natura functiei sale, ofiterul avea dreptul sa nici nu stie de existenta lui Smighelschi.
Singura lui problema era ca, in sedinte, avea curajul sa se exprime critic la adresa comandantului Mereu. A mai fost pedepsit, pe linia propriei sale institutii, un ofiter de contrainformatii care nu informase la timp ce intentii avea Smighelschi si, pe deasupra, avea si mustata. Dupa inca o saptamana de meditatie, comandantul scolii a mai descoperit doi vinovati, amandoi fiind absenti din scoala in ziua evenimentului – unul in SRL (ia sa vedem daca isi mai aminteste cineva ce insemna atunci aceasta abreviere), iar celalalt in misiune. Dar cum retrogradarile creeaza locuri vacante, a urmat si o promovare. Iar numele celui care a fost promovat a mai fost pomenit in aceasta povestire: locotenent-colonel Rotaru. Corect, este exact personajul care, observand disparitia lui Smighelschi de pe ecranul radarului, n-a fost in stare sa declanseze alerta generala, pentru ca uitase indicativul pe care ar fi trebuit sa il transmita. Lt.-col. Rotaru era, asa cum v-ati dat seama, incompetent, insa el compensa prin alte aptitudini pe care se construiau, de fapt, marile succese sociale si economice ale Romaniei socialiste: era un oportunist gretos si canta minunat romante.

Incoming search terms:

• scoala bobocu (19)