Concursul Pilot Magazin #1. Zbor termic si peripetii cu planorul. O poveste cu pilde

Ghita Nicu a fost promt si ne-a trimis ieri un email cu o poveste planoristica din anii ’60, pentru a castiga una dintre cartile puse la bataie. Povestea lui Nicu, suna cam asa:

“Ziua de 10 august 1964 a început cu o dimineaţă frumoasă de sfirşit de vară. M-am sculat ca de obicei, relaxat după un somn bun şi în pijamale, m-am grăbit spre bucătărie, unde simţeam că o să am un mic dejun copios. Îmi era deja foame.

 Noaptea, cînd am ajuns acasă de la serviciu, am mîncat mai puţin şi fără poftă, din ce-mi lăsase maică-mea pregătit. Nu ştiu ce-am avut, nu m-am simţit prea bine…dar, acum era altceva…,aveam o foame nebună de-aş fi mîncat  un pui întreg.

– Ce faci Nicule mamă? M-a întîmpinat maică-mea.

– Te-ai sculat… hai vino să mănînci, că uite ţi-am făcut omletă cu şuncă, ştiu că-ţi place.. Am văzut că azi noapte nu prea te-ai omorît cu mîncarea. Ai păţit ceva? M-a întrebat ea.

– Nu bre, i-am răspuns. Nu prea mi-a fost foame.

– Hai lasă prostiile şi vino la masă, că se răcesc ouăle astea.

Bucuros nevoie mare, m-am aşezat la masă şi grăbit am lăsat farfuria curată în cel mai scurt timp.

– Măi mamă, se vede că ţi-a fost foame nu glumă.

– Mi-a fost, am răspuns eu. Ai şi un ceai? Am întrebat-o, (Mama făcea un ceai foarte bun, din Leuştean).

– Ia şi ceai, dar ai grijă să nu te frigi, că d-abia l-am luat după foc, a mai spus ea.

După ce am băut şi ceaiul, încet pe îndelete, ca să nu mă frig, i-am mulţumit mamei pentru masă şi am dat fuga în camera mea, unde am început să mă îmbrac grăbit. Mi-am luat apoi pacheţelul cu mîncare, pe care mi-l pregătise în grabă şi fuguţa în staţia de autobuz.

După un drum fără peripeţii, am ajuns la aerodrom. Era ora 8 şi jumatate şi lumea încă nu venise. După ce am mai schimbat cîteva cuvinte cu Nea Costică portarul, m-am îndreptat spre hangar. Nea Nicu Ivănescu tocmai îl deschisese.

– Bună dimineata nea Nicule, am zis eu.

– Să traieşti flăcău, azi ai venit cam devreme.

– Aşa-i nea Nicule, dar ce să fac dacă depind de autobuz?

– Nu-i nimic, hai vino să mă ajuţi, să împing avionul ăsta (era un IAR-813 sanitar, îl zbura pilot Barac Elena, o femeie de toată isprava), să fac loc, să putem scoate planoarele.

Între timp au început să apară şi colegi de-ai mei. Primul a sosit Tănăsescu, după care Vulpoi, Nicolescu şi…Bucurescu. Toţi, după ce au salutat au venit şi au pus umărul la treba.

– Aşa Ghitică, a zis Bucurică,  făcîndu-şi loc lingă mine, la aripa unui planor. Astăzi o să zbori primul, dar nu-i nimic, cum ai aterizat, cum am luat planorul şi… nu mă mai vezi pină la trei.

– Chiar aşa?… i-am răspuns. Nu uita Bucurică, că planorul ăsta mă cunoaşte şi pe mine la fel ca pe tine, şi mai mult…   voi zbura primul.

În timp ce ne mai ciondăneam noi, planoarele erau scoase afară pe rînd. Am scos “dubla”, un Baby şi acum ne chinuiam cu IS-ul. Cînd totul a fost gata şi planoarele tronau în faţa hangarului, lăsate pe-o aripă, au venit şi instructorii de zbor. În cel mai scurt timp am pregătit ştartul. De data asta, am dus mosorul la colţul de vest al aerodromului, (lîngă pădurea Crîngul lui Bot) şi am amenajat ştartul ceva mai încolo de hangar. Vîntul bătea din  direcţia N-V, cu intensitate redusă, ca o mîngîiere copilărească.

Cerul clar, de un albastru curat,  a început uşor uşor, să se-nbogaţească cu bulgăraşi de vată. Ce mai, se preconiza o zi foarte bună pentru zbor. La ştart, instructorul Manu Paul, stătea în picioare la ‘teu’, cu fişa de ştart în mînă şi plimba un fir de iarbă dintr-un colţ într-altul al gurii. Băieţii care se ocupau de mosor, întîrziau, iar timpul trecea foarte greu pentru noi cei de la ‘teu’. În sfîrşit, Wilis-ul cu Bucurescu la volan, aduce primele două cabluri.

– Hai Ghiţă, dă jos cablurile şi pregăteşte-te pentru zbor, a zis instructorul. Eu o să fac zborul de control IS-ului, după care te urci in planor.

Acestea fiind zise, el se îndreaptă spre planoarele, care aşteptau cuminţi în bătaia soarelui.  Deschide capota de plexiglas a IS3-ului, se strecoară uşor înăuntru, îşi fixează chingiile de scaun, după care ne priveşte şi ne face semn să aducem cablul de remorcaj. Ene şi Tănăsescu s-au repezit la unul din cablurile aduse de Bucurescu, l-au înşfăcat cu ambele mîini, l-au pus pe umeri şi l-au tras pînă la botul planorului.

 Între timp instructorul a închis capota, a asigurat-o, după care a tras de declanşator fixind cablul.

 Tănăsescu a făcut o ultimă verificare prin tragere de cablu  şi s-a îndepărtat, lăsînd liberă ridicarea aripii în poziţia orizontală, de colegul meu Ene. La rîndul meu am luat fanioanele şi am semnalizat mosoristul, că planorul este pregătit pentru decolare.

Imediat a început să se înfăşoare cablul pe tambur, mai înti încet, apoi din ce în ce mai repede. După o scurtă deplasare, instructorul a preluat comanda planorului şi astfel a urcat cam la 300 de metri. După cîteva viraje pe stînga şi dreapta, planorul a făcut turul de pistă obişnuit şi a aterizat în careul din dreptul ‘teului’. După o aterizare perfectă a lăsat aripa stîngă pe iarbă a deschis capota şi a coborît din planor.

Eu aşteptam să fiu chemat, lucru care s-a întîmplat  imediat.

– Ghiţă, mi-a spus instructorul cînd m-am prezentat. Vezi că acolo sus, termica a început, ai grijă şi încearcă să stai cît de mult poţi, apoi s-a îndepărtat grabit spre ‘teu’.

Rămas singur, m-am dus la planor am scos paraşuta şi m-am echipat (nouă ca elevi, nu ne era permis să zburăm făra ea, indiferent de situaţie), apoi am intrat în carlingă mi-am pus la rîndul meu centurile de scaun pe care le-am ajustat dupa mine, am închis capota şi am făcut semn colegiilor că sînt gata pentru decolare. Tănăsescu mi-a adus al doilea cablu şi l-am clanşat la planor. După verificarea făcută prin tragere, de el, Tănăsescu a zîmbit la mine şi mi-a urat baftă în timp ce se îndepărta.

Ene a ridicat aripa ţinînd-o orizontal iar instructorul a semnalizat mosoristul. Eu eram concentrat şi aşteptam mişcarea planorului. O smucitură m-a anunţat că zborul începuse.

 Am rulat, pînă ce planorul a prins puţina viteză, apoi am preluat comanda aparatului.  După un palier scurt, am tras uşor de manşă urcînd pînă la vreo 30 de metri după care am dus manşa spre burtă urcînd vertiginos. (Era necesar să urcăm mai uşor primii 30 de metri, deoarece o eventuală rupere a cablului  ar fi dus la o catastrofă. Planorul şi pilotul nu ar mai fi fost salvati. În viitor voi descrie o rupere de cablu şi voi arăta ce simte pilotul pe viu în astfel de situaţii). Cînd am ajuns la circa 300 de  metri, am readus manşa la mijloc, m-am asigurat că totul este în regulă cu aparatele de bord şi m-am uitat la ceas, lucru pe care-l făceam de fiecare dată, de cîte ori zburam.

Era ora 10 şi 30 de minute. Jos de tot, mosoristul Mişu Săvulescu, redusese turaţia mosorului aşteptînd declanşarea cablului de tracţiune. După ce m-am asigurat că totul este în regulă, am pus puţin planorul într-un uşor picaj, apoi am tras de declanşator de două ori, pentru siguranţă. După declanşarea cablului, am rămas singur.

M-am uitat în jur,  să văd o cît de mică formare de nor, care să-mi asigure urcarea spre înălţimi, dar n-am văzut nimic.Experienţa m-a învăţat  să nu dezarmez. Am părăsit cît de repede am putut zona de decolare, lăsînd liber culoarul pentru ceilalţi colegi, după care, zburînd la fineţe, am început prospectarea curenţilor ascendenţi.

N-a durat mult şi planul drept al planorului a tremurat uşor. O spirală pe dreapta şi încă una cu centrare pe două părţi după variometru şi uite aşa, din spirală în spirală, am ajuns la 800 metri înălţime, care de acum îmi asigura un pilotaj mai lejer. În vreme ce eu mă luptam cu ascendenţa, vîntul mă deplasa spre oraş. Cînd aveam la altimetru peste 1.000 de metri, am simţit pentru prima dată în zbor, că îmi venea să urinez.

 Instructorii ne sfătuiau de fiecare dată, spunîndu-ne că trebuie să ne facem necesităţiile fiziologice înainte de zbor.

Din grabă din emoţie sau mai ştiu eu din ce cauză, neglijasem acest sfat elementar, care în final s-a dovedit hotărîtor pentru acest zbor.

La început am crezut că este o  părere şi mi-am văzut mai departe de treabă. Urcasem la 1.700 metri  şi mă străduiam să nu fiu aruncat afară din termică, cînd senzaţia de urinare a revenit, parcă şi mai acută. Cum să  mă eliberez eu acum şi la o astfel de înălţime?… Trebuie să mă abţin cît pot de mult, nu am ce face, am greşit! Încercam să mă concentrez asupra zborului şi să fac uitat acest lucru, dar mi-am dat seama că pe măsură ce trecea timpul, senzaţia se transforma în necesitate. Întîmplător sau nu, mi-am adus aminte atunci, de o discuţie pe care am auzit-o, între Goran Gheorghe, un antrenamentist din Câmpina şi unul din instructorii aeroclubului.

Povestea Goran că la un zbor de distanţă de 50 km “Strejnic –Clinceni,” pe care la făcut cu un planor Baby, i-a venit să urineze în timpul zborului. A încercat să se abţină cît mai mult, dar în final s-a folosit de o ideie, pe cît de simplă, pe atît de complicat de pus în practică, după cum m-am convins personal. Ideea a fost că ar putea să urineze în pantof, pe care apoi să-l golească vărsînd conţinutul în exterior.

Gîndindu-mă la acest lucru, nu-mi rămînea decît să  încerc. Trecuse deja patru ore de la decolare. Zis şi făcut cînd am văzut că nu mă mai pot abţine, m-am hotărît, voi face la fel cum a făcut Goran.

 Cu greu mi-am scos pantoful stîng, m-am desfăcut la pantaloni, am scos instrumentul şi am încercat urinarea în pantof. Datorită poziţiei în care mă aflam (o poziţie întins pe spate, cu trunchiul ridicat la cam 45°) şi din cauza mişcărilor necontenite ale planorului, care în tot acest timp trebuia pilotat, nu am putut să fac  mare lucru.

Cu greutate, stăpînit mereu de senzaţia că urinez pe mine, am reuşit cît de cît să umplu pantoful. Beleaua a început după aceea, cînd am vrut să-l golesc, aruncînd conţinutul în exterior.

 Spre ghinionul meu, pantoful era perforat în partea de deasupra. Aşa era modelul şi din această cauză aproximativ jumătate din conţinut s-a varsat în interiorul planorului, udînd catifeaua  vişinie cu care era tapiţată carlinga. Mai mult, după ce cu chiu cu vai am strecurat pantoful afară, prin micul orificiu pătrat, cu care era dotată capota de plexiglas a planorului, curentul puternic de aer care circula în jurul acestuia (cam 75-80 km/ora), a fost cît pe-aci să mi-l zmulgă din mînă. Văzînd că îmi este imposibil să mă uşurez în aceste condiţii, am hotărît să mai stau pe sus pînă se usucă catifeaua, iar  după aceea  să cobor… Fie ce-o fi, aveam cam 1.400 de metri înălţime  şi eram deasupra Ploieştiului în partea de est a acestuia. După circa  o jumătate de oră de zbor, am ajuns deasupra aerodromului.

Între timp catifeaua s-a uscat, iar eu simţeam că fac pe mine dacă nu mă hotărăsc. Aşa că, am mărit viteza, am scos frînele aerodinamice şi astfel în cercuri largi, cu frîne scoase, în cel mai scurt timp am aterizat. (Trebuie spus aici, că trecerea rapidă de la o înălţime mai mare  la una mai mică, face ca urechile să pocnescă din cînd în cînd, deoarece, spun cărţile de specialitate: presiunea mai mică a aerului aflat la înălţime se egalează cu presiunea mai mare a aerului de la sol prin gură nas şi urechi. Acest lucru face ca  pînă la echilibrare, urechile să pocnească uşor şi continuu). Cam aşa mi  s-a întîmplat şi mie.

  Imediat după aterizare, cînd instructorul Manu şi comandantul aerodromului Burlacu Mihai, prezent şi el atunci pe aerodrom, veneau repejor spre mine să vadă ce s-a întîmplat, eu m-am dezechipat de paraşută, am deschis capota şi grăbit, am coborît, ducîndu-mă repede în spatele planorului. Uşurarea a venit imediat, ca o binecuvintare, deşi urechile îmi pocneau continuu. Cînd Instructorul şi comandantul se grăbeau spre mine au văzut ce făceam. Imediat au redus pasul, lăsîndu-mă liniştit.

 Cînd s-a apropiat suficient de mult să fie auzit, comandantul mi s-a adresat:

– Bine măi Ghiţă, doar pentru acest lucru ai venit tu la aterizare cu frîne scoase?.. Noi am crezut că ţi s-a întîmplat ceva pe sus şi eram foarte alarmaţi. În acest timp eu terminasem şi mă apropiam de carlingă, mă uitam la ei, îl vedeam pe comandant mişcînd buzele şi mi-am închipuit că vorbeşte cu  mine, dar eu nu auzeam nimic, îmi pocneau urechile. Dîndu-mi seama ce se întîmplă cu auzul meu, am început să le povestesc ce mi s-a întîmplat acolo sus. Cînd am ajuns la ideia cu pantoful, amîndoi au izbucnit în rîs, un rîs molipsitor, care apoi m-a cuprins şi pe mine. Între timp pocănitul urechilor a încetat şi astfel am putut să aud spusele comandantului.

– Vedeţi ce vi se întîmplă dacă nu ţineţi cont de sfaturile noastre?.. Dar nu-i nimic. Ai reuşit să zbori în astfel de condiţii peste 5 ore, mai precis 5 ore si 15 minute. Aşa că, te felicit pentru puterea ta de stăpînire.

Instructorul Manu mi-a întins mîna felicitîndu-mă şi el la rîndul lui. Între timp, au sosit şi ceilalţi colegi prezenţi.   Văzîndu-i, instructorul le-a spus.

– Hai să ducem planorul la ‘teu’, să zboare şi Bucurescu.

Bucuros nevoie mare, eu şi colegii mei  am transportat aparatul la ştart şi l-am aşteptat pe Bucurescu, să aducă cablurile de tracţiune şi să încerce un zbor. Bineînţeles, el a rămas imediat sus, dar pentru mine, acest lucru nu mai conta. Eu mă pregăteam să plec la serviciu. Eram  schimbul doi şi doream foarte mult să povestesc această păţanie colegiilor mei de breaslă.”

Incoming search terms:

• concurs povestiri pilotmagazin (3)
• concurs p[ilot magazin (2)
• ora de zbor planor (1)