Mihnea, cel mai tanar parasutist de la noi

“După ce a văzut atâtea filme cu parașutiști, a auzit atâtea povești siropoase, a fost martorul atâtor lansări cu parașuta, atât de la sol cât și din avion, Mihnea a decis: vreau și eu să sar cu parașuta.

Măi tată – îi zic,  ar trebui să mai aștepți un pic, să mai crești.

Adevărul e altul. Trecând de atâtea ori pe muchia dintre a fi și a nu mai fi pe lumea asta, nu mi-e tot una să imi vad copilul pășind în gol de la mare înălțime, apoi încercând să-și asigure o aterizare cât mai reușită.

Dar acest vis al meu s-a spulberat când Laura a decis că Mihnea va sări din avion cu ocazia zilei sale de naștere. Evident, m-a întrebat formal dacă sunt de acord.

Determinarea lui Mihnea completată de acceptul mamei sale, m-au făcut și pe mine să zic da aceastei provocări. Așa că, ce să mai, data lansării fiind deja decisă, nu mi-a mai rămas decât lunga așteptare a momentului aniversar. Zilele parcă au zburat, și iată-ne în fața primei încercări majore din viața lui Mihnea.

Îl întreb – Te-ai răzgândit? Mai vrei să sari cu parașuta? Ești sigur?

Da, îmi răspunde, sar, nu m-am răzgândit!

Mă uit cu multă teamă la echipare, parcă să mă asigur că totul e în regulă, dacă cataramele sunt strânse corespunzător, încep să mi se pară tot felul de lucruri, cum că hamul parașutei e cam larg la umeri, ca nu cumva să se scurgă printre chingi. Până la urmă totul pare în regulă.

Florian Ioniță, un instructor cu multă experiență mă întreabă: Ai emoții? Evident, îi răspund. Nu contează, îmi zice, dacă sunt probleme, faci altul… Nu stiu ce să îi răspund, știu că are 100 de glume pe centimetru pătrat, dar stomacul tot mi s-a strâns.

Mergem împreună către avion. Mihnea se îmbarcă singur fără să i se vadă vreun tremur ori vreo altă emoție.

Instructorul său de zbor, Ramiro Nicolau, care îl cunoaște pe Mihnea de când s-a născut, îmi dă suficientă încredere, încercând totodată să îmi arate că nimic nu-i trădează vreo emoție nefirească, deci să stau cât se poate de liniștit, că totul va fi bine.

Avionul pornește motorul, Mihnea adulmecă mirosul de benzină arsă, nefiind deranjat de zgomotul turbopropulsorului care te aruncă la 4.000 m în 15 minute.

Ușa se trântește în fața mea, iar eu cu Laura ne uităm lung după avionul ce s-a pus în mișcare, cu mii de întrebări în capul nostru, dacă e bine că l-am lăsat să urce la înălțimi amețitoare de unde să cadă în gol mai bine de 3.000 m.

Ne învâtrim precum un leu în cușcă până avionul i-a înălțimea de 4.000 m, abia îl văd, intră pe direcție… și toți sportivii părăsesc bordul aeronavei, printre care și Mihnea prins în chingi, catarame și carabine de instructorul său Ramiro Nicolau. Nu mai respir… cu toată hărmălaia din jurul meu nu mai aud nimic.

Îmi focusez toată concentrarea pe punctele minuscule aflate în cădere liberă până parașutele înfloresc deasupra noastră.

Respir ușurat. Ce e mai greu a trecut, dar încă nu cu totul, mai urmează aterizarea.

Văd o pilotare impecabilă, tandemul Mihnea – Ramiro intră în priză directă, realizează o pernă de aer, apoi o aterizarea perfectă, ambii parașutiști, căci de acum și Mihnea este parașutist, rămânând în picioare.

Toți alergă la locul aterizării, colegi și părinți, mă uit la Mihnea de aprope, pare ok, deși e usor amețit după o serie de spirale cu parașuta deschisă. Se dezechipează, mă apropii de fiul meu, îl strâng tare în brațe și îl întreb: Ei Mihnea, cum a fost? Și, cu toată sinceritatea debordantă a unui copil,  îmi răspunde: Mai vreau odată…și să știi că eu am pilotat parașuta…

Laura urmărea toată scena cu lacrimi în ochi mai mult decât mândră de fiul ei…”