Ziua de 29 august din 1964 a început pentru mine la fel ca o zi obişnuită.  Nimic nu-mi arăta că în acea zi voi face o schimbare deosebită în tehnica mea de pilotaj.

Dimineaţa m-am sculat destul de vioi, am făcut cîteva mişcări de gimnastică, apoi m-am dus în bucătărie unde maică-mea pregătea micul dejun, adică nişte ouă fierte şi ceai cu piine prajită, pentru mine si fraţii mei.

– Ce faci Nicule, mama? mă întîmpină ea vazîndu-mă în prag.

– Ce să fac bre măntico, mă pregătesc pentru aeroclub.  Dă-mi şi mie ceva de mîncare, că mor de foame. Azi-noapte cînd am venit de la muncă, am mîncat mai puţin că eram obosit.  

– Am văzut măi mamă, uite, stai colea la masă şi bea o cană de ceai cald,  pînă-ţi curăţ un ou fiert, vezi că ai pîine în dulap, e proaspătă, a adus-o Ionică ieri după masă.

 M-am aşezat la masă, am luat cana cu ceai fierbinte pe care mi-a întins-o şi am început să suflu în ea.  Ceaiul era foarte cald.  Am scos şi pîinea din dulap, mi-am tăiat o felie destul de groasă, am întins pe ea nişte marmeladă şi am început să mănînc. M-am luptat puţin cu ceaiul fierbinte, dar totul a fost bine.  Mama mi-a pus în faţă oul pe care tocmai îl curaţase şi m-a întrebat dacă mai vreau ceva.  I-am spus că nu mai vreau nimic şi că mă grăbesc să prind maşina de Strejnic.

– Bine măi mamă, a zis ea. Sper să iasă ceva bun din ce faci tu.

Apoi a plecat de lîngă soba, a căutat într-un dulap,  din care a luat un pacheţel pregătit dinainte şi mi l-a pus în faţă, pe masă, spunînd că trebuie să mănînc ceva de-a lungul zilei, să nu rabd de foame.  După ce am terminat de mîncat, am luat un trening pe mine, am luat pacheţelul de pe masă şi pe aici ţi-e drumul.  Am ajuns cu uşurinţă la aeroclub.  Se făcuse ora 8 şi 30 de minute, colegii mei încă nu venisera.  La hangar era decît Nea Nicu Ivănescu.  L-am salutat, el mi-a răspuns la salut  şi m-a chemat să-l ajut la scoaterea planorului de dublă comandă IS7, (noi îl numeam pe scurt, dublă), şi a altor trei planoare: Un Baby şi două IS3-iuri.  În hangar era mare înghesuială, ca de obicei.  Amîndoi, am mişcat un avion IAR-813, ce stătea în calea dublei, şi apoi prin alte cîteva mişcări, am reuşit să scoatem „dubla” în faţa hangarului. Dupa cîteva momente de respiro, am intrat iar în hangar, dar de data asta, aveam întăriri. Venisera Tănăsescu şi Ulici, urmaţi îndeaproape de Vulpoi şi Bucurescu.

– Haideţi flăcăi la treaba, le-a spus Nea Nicu,  Mai avem de scos două IS3-iuri, un Baby şi mosorul.

 Băieţii şi cu mine am pus umărul la treabă şi în cîteva minute, planoarele şi mosorul, aşteptau în faţa hangarului. Am terminat la moment, pentru că instructorii Manu şi Mişu Săvulescu, tocmai dădeau colţul hangarului, discutînd.  Cînd ne-au văzut, instructorul Manu a strigat la noi, spunîndu-ne să ne grăbim, că trebuie să fim gata cînd vine comandantul. Între timp au mai apărut, Meşter şi Nicolescu.  Ei au luat o săpunelă zdravănă de la instructori, pentru că nu respectaseră ora de începere a programului.  După venirea comandantului, instructorii şi-au făcut fiecare atelierele de lucru iar planoarele au fost duse la ştart în cel mai scurt timp, permiţînd astfel începerea antrenamentului.  Era ora 9 şi noi eram deja la ştart.  Pe cer, norii Cumulus începeau să se formeze, ici – colo.  Fiecare dintre noi am făcut cîte  două zboruri pe Baby, dar fără speranţe de termică.  Cînd am aterizat, după al doilea zbor, instructorul comandant Durău Florian, m-a chemat la el şi mi-a spus aşa :

– Ghiţă Nicu, am discutat şi cu ceilalţi instructori şi împreună am hotarît să zbori astăzi planorul IS3, aşa că fii atent la ce-ţi spun acum.  IS3-iul este un planor performant în comparaţie cu Baby. Are o fineţe foarte bună, răspunde uşor la comenzi şi.. atenţie… nu-ţi permite greşeli de pilotaj.  Deci… fi foarte atent.  Apoi el se adresează colegilor spunînd. Aduceţi IS3-iul la ştart! 

Colegii făceau feţe – feţe.  Pe un astfel de planor, zburau numai cei cu vechime în pilotaj şi care dovedeau că au stofă de zburător, dovedită de-a lungul timpului. Aşa cum a fost cazul lui Bucurescu, sau al lui Ulici, care în acel moment se zbenguia pe sus într-un astfel de planor.  Decolase ceva mai devreme.  Pe scurt, acest planor nu se compară, nici măcar ca aspect, cu  planorul Baby. IS3-ul era un planor cu fuselaj fusiform, avea o aripă lungă şi zveltă, aşezată deasupra şi în spatele cabinei de pilotaj, care la rîndul ei era mai spaţioasă şi mai confortabilă.  La aparatele de bord se adăugau: Busola, sau capul compas si VET-ul, (variometrul de energie totală). Deasemeni, viteza optimă de zbor, era superioară planorului Baby şi oferea astfel, o noua abordare caminelor termice.  Sunt multe de spus despre acest planor, dar mă opresc aici, din consideraţie pentru cei care citesc aceste rînduri, nu vreau să le încarc memoria, cu prea multe detalii tehnice.  Consider suficient ce am spus.  Acest planor, de-a lungul timpului, mi-a oferit multe momente de satisfacţie.

Revenind la primul zbor făcut cu acest aparat, adaug că după o acomodare rapidă cu cabina de pilotaj am scos paraşuta  din carlingă şi m-am echipat după care am urcat în planor.  Am pus picioarele pe palonier, mi-am prins chingile de scaun, am verificat declanşatorul şi apoi am închis şi asigurat  capota din plexiglas, care… la acest planor, te izolează complet de  exterior.  În timp ce mă familiarizam cu noua cabină, colegii încă nedumeriţi, au tras unul din cablurile aduse cu Wilis-ul şi m-au ajutat să-l clanşăm la aparat.  Au făcut apoi verificarea clanşării. Cînd totul a fost gata, Ene, colegul meu, a ridicat planul stîng şi instructorul Manu a semnalizat mosoristul, cu ajutorul fanioanelor. Cînd s-a întins cablul, planorul a început să ruleze uşor.  Eu eram foarte atent şi emoţionat la gîndul că fusesem ales să zbor pe acest aparat. După rulaj, am făcut o uşoară tragere de manşă şi ca răspuns, planorul s-a desprins imediat de pămînt.  Am făcut un scurt palier, apoi, am început să trag mai vîrtos de manşă. Planorul a răspuns imediat la comandă.  Ce mai, era un altfel de planor, faţă de ce zburasem pînă atunci.  Mi-am impus să fiu mai atent.

Între timp planorul lua înălţime şi se avînta, sus, tot mai sus.  Am ajuns la 300 de metri foarte repede.

 Privind în jos, am văzut mosorul de remorcaj, care, acum începuse să reducă tracţiunea.  Am pus planorul într-un uşor picaj şi am tras declanşatorul de doua ori.  Imediat am văzut paraşuta de protecţie a cablului deschizîndu-se şi coborînd uşor împreună cu el.  Am adus planorul în zbor orizontal şi am băgat manşă şi picior, uşor stînga. Aparatul a intrat în viraj pe acea parte şi spre surprinderea mea, am simţit imediat o presiune puternică în scaun.  ”Sunt în termică”, mi-am zis.  ”Hai să vedem cum mă descurc cu noul planor.”

M-am străduit să menţin viteza la valoarea optima de zbor şi fiind cu ochi pe aparatele de bord, am văzut că valorile date de variometrul de energie totală (VET-ul) îmi arătau o viteză de urcare a căminului termic de 3 m/s, in vreme ce planorul abia dacă urca cu 1m/s.  Aceste valori îmi demonstrau clar că nu sînt centrat şi că aş putea urca mai repede dacă aş încerca o centrare pe două părţi, lucru pe care l-am şi făcut.  Cînd în timpul spiralei, variometrul indica 1m/s, eu strîngeam spirala, ca să o largesc mai tîrziu, cînd acul începea să urce.

 În acest fel, cu acest planor, am urcat foarte repede la înalţimea 1.000 de metri, deasupra aerodromului. Orizontul era foarte larg, vedeam la mulţi khilometri în faţă.  În timpul spiralării şi centrării, vîntul m-a deplasat deasupra pădurii Crîngul lui Bot. De acum eram foarte sus si aveam timp suficient să gust peisajul.  În dreapta şoselei, care se întindea ca o bandă cenuşie spre  Tirgoviste, am văzut un planor.  M-am uitat mai atent… era Ulici, colegul meu decolat mai devreme. Se afla ceva mai jos decît mine, cred că avea cam 800 de metri şi se îndepărta de aerodrom, fără frică că nu-l va mai prinde.  Am prins curaj şi curînd, am găsit o altă termică, care m-a ridicat pîna la 1.300  de metri.  Ulici, văzîndu-mă, a venit să prindă căminul în care zburam eu.  S-a chinuit puţin, dar fără rezultat.  Pentru mine era o distracţie totală, cînd mă uitam la el de sus, nu bănuiam atunci că asta mă va costa. Aveam impresia că planorul lui, desfăşoară un fel de dans.  Aci se deplasa lateral şi în faţa, aci mergea cu spatele legănîndu-se, nu-mi venea să cred că pot să văd aşa ceva, ştiam că nu poate fi adevarat.  După scurt timp mi-am dat seama, că acest lucru se întîmpla, datorită mişcării celor două aparate în acelaşi timp. M-am uitat un pic în altă parte şi cînd am revenit cu privirea la vechiul joc, nu l-am mai văzut pe Ulici.  ”Na”! Mi-am zis. “Åsta a plecat, unde naiba o fi”?  Cu toată strădania mea, nu l-am mai văzut.  Sub mine, defila  acum o masă verde şi-atît.   Ulici nicăieri.  Imediat m-am uitat la altimetru, arăta cam 600 de metri, pierdusem multă înălţime cu distracţia mea.

“Voi mai prinde aerodromul”?

M-am gîndit la multe. Mi-am zis în gînd. “Dacă Ulici, zburator mai vechi decît mine pe IS3, spera să prindă aerodromul, eu cu atît mai mult ar trebui să-l prind”?  Pînă una alta, am rămas pe cont propiu. Am hotarît rapid o întoarcere.  M-am uitat în direcţia în care trebuia să văd aerodromul.  Acesta era foarte departe.  Sub mine,  la circa 500 de metri, coborîsem între timp, defilau, copacii pădurii, care începuseră să-şi arate ramurile mai mari, prin luminişuri.  Termică nu mai găseam, înălţimea scădea destul de repede.  Mi-am mai aruncat ochii după Ulici, în speranţa c-o să-l văd şi o să mă iau dupa el, dar nimic. Peste tot se auzea numai şuieratul făcut de planor în deplasarea lui.  ”Fie ce-o fi”, mi-am zis.  “Trebuie să prind aerodromul, mă straduiesc să zbor cît mai la fineţe şi voi vedea, acum, hai la drum.”

Descendenţă peste tot

Înălţime: cam 300 de metri iar copacii parcă nu se mai terminau.  Într-un sfîrşit, văd marginea pădurii.  Înălţimea: 100 de metri. Nici o sansa  să mai prind aerodromul.  Acum zburam deasupra unei suprafeţe cu lucernă, care se desfăta în bătaia soarelui de iulie.  Era o parcelă lungă de vreo patru sute de metri şi lată de circa cincizeci şi pe care vîntul bătea slab din lateral stînga.  Parcela se învecina cu loturi de porumb, destul de înalt la acea vreme.  ”Pot să aterizez aici”, mi-am zis.  “Chiar dacă vîntul nu bate din faţă”.  Am făcut două glisade stînga, dreapta să pot scurta terenul de aterizare şi cînd m-am apropiat de vîrful lucernei am tras manşa uşor, uşor şi am reuşit să pun planorul pe sol, fără probleme.

După aterizare, începeau cu adevărat problemele.  M-am uitat la ceas, trecuse o oră şi jumate de cînd decolasem, doamne, ce repede a trecut timpul, nici nu mi-am dat seama.  Am început să mă gîndesc la instructorii mei şi-mi ziceam că le-am zădărnicit încrederea în mine şi sincer îmi părea rău.  În tot acest timp pe aerodrom era o adevărată agitaţie (acest lucru l-am aflat mai tîrziu de la Bucurescu), după ce am terminat toate treburile.  Lucrurile s-au desfăşurat cam aşa:  Unul din instructori a decolat şi ne-a localizat  pe mine şi pe Ulici, apoi a aterizat şi a dat comanda de aducere a planoarelor. Al meu fiind mai aproape de aerodrom, s-a hotarît să fie  adus pe roata lui de cîţiva colegi, iar pentru cel al lui Ulici s-a pregătit remorca specială de transport.  Cînd totul a fost gata, Bucurescu a plecat înpreună cu doi colegi şi cu nea Nicu Ivănescu cu Wilis-ul, căruia i-a fost ataşată remorca.  Nu aveau prea mult de mers. Ulici aterizase dincolo de pădure, pe un lan de grîu.  După ce au demontat aripile planorului şi profundorul, le-au montat pe remorca înpreună cu fuselajul…şi pe aici ţi-e drumul.  A durat totul cam o oră. Planorul meu, a fost adus de mine, de Tănăsescu, de Vulpoi şi de Preda Ion. Toţi patru am transpirat din greu pînă la aerodrom. Odată ajunşi la ştart, am fost luat în primire de instructorul comandant, Durău Florian. L-am văzut, cum îngrijorat, se apropie de noi, face un tur de control în jurul planorului, mişcă destul de tare ampenajul orizontal, apoi se duce la capătul aripii, îl priveşte, verifică roata, toate se prezentau bine. Vine la mine, (eu eram foarte supărat pe mine însu-mi, că produsesem atîta deranj) şi… numai ce-l aud că spune.

– Ghiţă Nicu, ar trebui să te pedepsesc, prin reţinerea de la zbor, dar pentru că te-ai descurcat foarte bine la o aterizare forţată, uit toate astea şi te felicit.  Ai făcut ce trebuia pentru un planorist care aterizează forţat.  Ai protejat şi planorul şi  te-ai descurcat de minune la aterizare. Te-am urmărit cu totii, de aici.  Încă o dată felicitări.  De acum poţi să pleci la distanţă, sînt sigur că te vei descurca.  Apoi se adresează colegilor. „Azi aţi fost martori la felul cum se face o aterizare forţată.  Aţi văzut cu toţii.  Aşa se aterizează acolo, unde nu mai puteţi prinde teren de aterizare.”

După puţin timp, a sosit si Wilis-ul cu celălalt planor în remorcă. Nea Nicu Ivănescu s-a prezentat la comandat şi i-a raportat că totul este bine şi că nu s-a întîmplat nimic cu planorul şi nici cu pilotul.  Comandantul l-a felicitat şi pe Ulici şi apoi a închis zborul pentru ziua respectivă.  Se făcuse deja ora patru după masă.  Fericiţi că totul s-a terminat cu bine, am transportat la hangar planorul cu care zburasem eu, ramînînd ca Nea Nicu Ivănescu să se ocupe de cel demontat. Astfel am pregătit o noua etapă în antrenamentul meu; „Zborul la distanţă,”  despre care vom vorbi mai pe larg în povestirile urmatoare.

de Ghita Nicu

Incoming search terms:

• aterizare fortata (3)