Generalităţi despre planorism

Spre deosebire de sporturile care nu necesită o dotare materială şi tehnică specială, planorismul a cumulat prin complexitatea sa tehnică şi discipline tehnice variate, necesare pilotului sportiv de performanţă, care-l obligă pe acesta să posede cunoştinţe de specialitate foarte diverse, dublate de un orizont cultural larg şi bine fundamentat, prin varietatea multidisciplinară pe care o însumează acest sport tehnic şi cerebral prin excelenţă.

Să enumerăm numai câteva dintre cele mai importante domenii care trebuiesc temeinic stăpânite şi necesitatea lor:

• Aerodinamica raportată direct la explicarea fenomenelor în diverse situaţii de zbor.

• Tehnologia şi rezistenţa materialelor pentru cunoaşterea, printre altele, limitelor la care poate fi supus planorul în zbor.

• Meteorologia, respectiv Aerologia pentru explicarea ştiinţifică a fenomenelor produse de energiile naturale de care se serveşte planorul.

• Geografia necesară navigaţiei aeriene care se practică în permanenţă în zbor şi care concură în mare măsură la realizările performanţelor de prestigiu.

La toate acestea se adaugă, obligatoriu, o bună formă fizică, un psihic deosebit şi o îndemânare perfectă în stăpânirea planorului, în orice situaţie, şi, ca în orice sport, perseverenţa.

Când aceste condiţii sunt îndeplinite şi dublate şi de „ceva talent”, realizările nu vor întârzia să apară.

Acolo sus, în singurătatea cabinei de pilotaj, în condiţiile zborului de antrenament, performanţă sau concurs, pilotul trebuie să găsească soluţiile ideale pentru fiecare moment sau etapă a zborului, „antrenorul” nemai putându-i fi de folos, decât prin amintirea indicaţiilor cu caracter general, soluţia optimă de moment sau de perspectivă trebuind să o aleagă din cele câteva variante permanente, şi toate acestea în timp ce pilotajul se cere să fie perfect, să prelucreze mental datele furnizate de indicaţiile aparaturii de bord, să execute operaţiile de manipulare pentru recepţia şi emisia radio, să facă navigaţie şi să aibă o atenţie distributivă deosebită şi permanentă pentru supravegherea zonelor de zbor (care în condiţii de concurs pot fi foarte aglomerate cu alte planoare), aceasta în special pentru evitarea coliziunilor sau incidentelor de orice fel care în acest sport pot deveni fatale.

Acumularea bagajului de cunoştinţe şi a deprinderilor se câştigă în timp, prin studiu aprofundat, antrenament continuu şi multe renunţări.

Complexitatea aparatului pe care îl mânuieşte, cu dotarea ultra modernă de azi şi multitudinea de probleme în care este implicat, cer pilotului de performanţă să fie un artist al pilotajului şi un mic encicloped, căruia nu-i este permis să zboare după „ureche”, ci să fie un virtuoz al partiturii.

În această ramură sportivă randamentul maxim, ca urmare a acumulărilor permanente, este aproximativ între 20 şi 60 de ani – exemplul cel mai elocvent este marele multiplu campion mondial, germanul Hans Werner Grosse, care la 1.01.1995 era deţinătorul în vigoare a 15 recorduri mondiale la probe diferite, realizate între 1972 la vârsta de 50 de ani, şi ultimul din anul 1993 la 71 de ani!

De aici se poate trage concluzia că, în acest sport, tinereţea sau forma de vârf se manifestă la o vârstă la care carierele sunt de mult încheiate la celelalte sporturi.

Perioada 1895, de la Lilienthal, până în 1910 nu cuprinde o evoluţie notabilă, cu excepţia fraţilor Wright din Statele Unite.

Otto Lilienthal

De la primele rezultate în planorism, după 1910, tendinţa naturală a fost să se zboare cât mai mult ca durată. A urmat apoi dorinţa de a se câştiga o înălţime cât mai mare, care să fie transformată în distanţă parcursă. Această aviditate pentru deplasare a dat ulterior naştere unei mari varietăţi de probe care, în ultimă instanţă, au pus accentul pe viteza de drum realizată în zborul de distanţă.

Astfel s-au închegat şi consacrat în timp probele diversificate ale acestui seducător sport, care şi-a legat practicarea de frumuseţea plutirii în aer prin forţe proprii, într-o linişte reconfortantă, care oferă privelişti unice şi fascinante văzute din unghiuri diferite de cei de pe pământ, precum şi de sentimentul de satisfacţie de a pătrunde în tainele naturii şi a-i smulge secretele pentru a le exploata în slujba raţiunii şi a frumosului.

Evoluţia probelor şi a performanţelor a fost explozivă datorită frumuseţii şi atracţiei exercitate de acest sport al zborului pur, ce a generat un progres continuu în construcţia planoarelor care, de la an la an, au câştigat notabil în randament şi calităţi de zbor, la care s-au adăugat descoperirile de noi energii naturale, şi care, puse în slujba acestui gen de zbor fără motor, au propulsat performanţele la cote impresionante.

Toate acestea s-au obţinut prin studii şi cercetări asidue în domeniile respective, alimentate de ambiţii şi entuziasm, ce s-au răsfrânt nemijlocit şi asupra metodelor de pregătire şi antrenare a piloţilor, metode bazate pe experienţă şi, din ce în ce mai mult, pe rigoare ştiinţifică.

Aportul tehnologiilor şi materialelor ultramoderne de care se beneficiază astăzi, materiale compozite, răşini, fibre de sticlă, carbon, bor şi titan, aparatură de calcul, GPS şi radio miniaturizate etc., toate în compunerea şi utilarea planoarelor, au şi ele o mare pondere în realizările spectaculoase din care vom exemplifica pentru început:

• în 1891 – 249 m   realizată de Otto Lilienthal

• în 1913 – distanţa maximă parcursă de Hans Gutermuth cu un planor era de 843 m pentru ca în anul 1972, germanul Hans Werner Grosse să ajungă la 1460 km într-un zbor de traversare a Europei din sudul Danemarcei până în nordul Spaniei.

• în data de 21 ianuarie 2003 pilotul german Klaus Ohlmann (născut in 1952 in Germania, de profesie medic stomatolog şi instructor de planorism) stabileşte un nou record mondial absolut pe un traseu triunghiular cu distanţa de 3009 Km, în Argentina, cu un planor Schempp-Hirth Nimbus 4 DM.

Klaus OHLMANN (Germania)

Incoming search terms:

• otto lilienthal (58)