Din istoria planorismului, scoli de zbor: Sanpetru

Şcoala şi centrul naţional de la SÂNPETRU

Dealurile Lempeşului ochite din 1925 de ing. Radu Onciul şi apoi de ing. Dimitrie Barbieri în 1934, vor deveni în anul 1937 „Şcoala de la Sânpetru” care va forma primele serii de instructori şi elevi instruiţi ca la carte şi o şcoală mamă model, care fără eforturi speciale va deveni pentru multe decenii, neoficial centrul naţional de planorism prin calitatea prestaţiilor şi a personalului.

Astfel la 25 august 1937 se deschide oficial cu ajutorul Aeroclubului Braşov şi datorită perseverenţei ing. av. Vladimir Timoşenco şi comandorului Andrei Popovici (ing. V. Timoşenco – directorul şcolii între 1937-1941).

Şcoala dotată cu un hangar spaţios pentru cel puţin zece planoare montate, având în continuare un generos     atelier de reparaţii şi construcţii. Acestea erau plasate la cota 45 al dealului cu intenţia de a îmbunătăţii în acel loc şi calităţile pantei de vest.

S-au construit drumuri de acces până în acest punct, în general cu muncă personală a elevilor şi cadeţilor instructori.

La început cazarea era gratuită şi masa contra cost, apoi datorită condiţiilor şi conjuncturilor totul a fost gratuit.

Materialul de zbor (o parte moştenit de la activitatea de pe I.A.R.-Braşov) era compus din: 5 planoare Grunau-9 (două cu carenaj „ou”) şi 2 Zögling-35 de faza I; 1 Baby SET şi unul Baby-IIA; plus un Gopingen-1 „Wolf” de faza a II-a; un biloc Gopingen-2 („vaca”) şi un planor de faza a III-a de performanţă Röhn-Bussard, sandouri, şi un automosor construit de Clompe.

Sânpetru – hangarul de la cota 45 în 1938

Pentru instruirea instructorilor, este adus din Germania instructorul Erst Philipp, la cererea Federaţiei Române de Aviaţie, secondat de instructorul cu cea mai mare experienţă din ţară ing. Hubert Clompe.

Astfel sunt brevetaţi în anul următor primii 19 instructori formaţi în ţară care vor constitui nucleul de bază al dezvoltării viitoare a planorismului de la noi.

Seriile de formare instructori de la Sânpetru, vor continua anual cu regularitate până în 1943 şi apoi din 1948 până în 1954. După acest an, formarea de instructori la Sânpetru se va face cu intermitenţă, dar cu aceeaşi competenţă. În 1937-1991 s-au format 16 serii cu un total de 211 instructori. Resposabili de cursuri: E. Cernescu, V. Noviţchi, W. Kasprzik, M. Cârstoiu, Gh. Cucu, R. Vlădescu, T. Enăchescu, Const. Andrei, Dumitru Munteanu şi Victor Dumitrescu.

Numărul de elevi formaţi va creşte continuu până în 1954. Aici din 1937 se vor realiza primele brevete C în zbor plutit din ţară.

Primii instructori ai şcolii se vor numi Eugen Cernescu, Nicolae Blebea şi Vasile Scorţea, care vor fi veneraţi de multe serii de elevi şi instructori şi vor deveni nume de legendă.

Bilanţul anului 1938 indică un număr de 4080 starturi din care 2391 la sandou, 1605 la automosor şi 84 la remorcaj de avion.

În timp aici se vor realiza performanţe şi recorduri de excepţie la durată, înălţime şi distanţă (între 1937-1990 s-au realizat 27 recorduri).

Şcoala va cunoaşte două etape bine diferenţiate 1937-1957 de instruire masivă în simplă comandă, când marşurile aviatice cântate de elevi către şi de la locul de zbor, răsunau pe pantele Lempeşului şi în comuna Sânpetru, dând nu numai melodii dar şi culoare deosebită acestor locuri. Apoi, încet, această atmosferă, cândva trepidantă s-a stins, sistemul de instruire cu internat a fost părăsit şi de atunci niciodată numărul elevilor nu a mai fost atât de mare, precum şi entuziasmul.

Între anii 1952-1954 la insistenţele lui Vasile Scorţea preşedintele CCAS, la poalele pantei de la cota 180 m se construieşte un local nou pentru şcoala care era tolerată în sat în condiţii de improvizaţie. Acest local construit la marginea pădurii (plină de căprioare) era prevăzut cu tot ce îşi poate dori o şcoală modernă de pilotaj de la piscină la sală de festivităţi cu cameră de dormit de maxim patru persoane, săli de cursuri, cabinet medial, centrală termică proprie, etc.

Sânpetru – planoare şi localul nou în 1955

Din păcate acest superb local de şcoală nu a funcţionat decât doi ani prin restrângerea activităţii şi renunţarea totală la sistemul de internat, a fost cedat Ministerului Sănătăţii care s-a bucurat să-l preia transformându-l în preventoriu TBC. Aşteptăm acum să-l retransformăm în casă de odihnă şi azil pentru bătrânii părăsiţi şi singuri din întreaga aviaţie.

Cea de-a doua etapă de după 1960 a devenit mai sobră cu elevi mai puţini uneori grăbiţi să se întoarcă acasă şi cu instruire mai comodă şi „boierească” în remorcaj de avion, fără a mai osteni la urcatul pantei cu planorul pe cărucior după fiecare lansare la sandou, sau de căratul cablului de la automosor, cu spinarea.

Între 1958-1960 Sânpetru rămâne pustiu, activitatea de zbor fiind mutată pe Ghimbav, dintr-o optică cel puţin curioasă.

Între 1939 şi 1949 se fac multe zboruri de durată şi tentative de record, apoi se trece la valoroase zboruri de distanţă şi de înălţime, beneficiindu-se de generozitatea curenţilor ascendenţi ondulatorii, care cândva la începuturi erau exploataţi direct din zborul dinamic de pantă prin lansare la sandou.

Aerodrom Islaz cu hangare şi anexe în 1980

La Sânpetru s-au ţinut primele cursuri de unificare a metodelor de instruire între 1941-1949 şi prin rotaţie, cursuri de antrenament al instructorilor, precum şi primul concurs de planorism din România în 1940.

Aici în iunie 1983 s-au reîntâlnit cu pioşenie, emoţie şi cu multe diamante în colţul ochilor, foştii colegi instructori de zbor planorişti, motorişti şi paraşutişti, din care unii nu se văzuseră de patru decenii. Aceste reuniuni au devenit anuale şi pe parcurs l-i s-a alăturat în afara vechilor piloţi de performanţă şi o parte din reprezentanţii multor generaţii de piloţi formaţi pe tot întinsul ţării, vreme de şase decenii.

Din iniţiativa veteranilor planorişti şi în special datorită tenacităţii şi implicării lui Vladimir Noviţchi, în septembrie 1989, la a şaptea aniversare a acestei reuniuni anuale, devenită tradiţională, a fost inaugurat aici, monumentul planoriştilor din România, pe care sunt trecute performanţele cele mai valoroase realizate la Sânpetru.

Biserica Cetate din Sânpetru

În această citadelă a planorismului românesc s-au format şi au strălucit maeştri tâmplari de aviaţie cu prestaţii de excepţie din care vom cita numai două nume de aur: Ilie Truţă şi Nicolae Năstase. Aici aceşti adevăraţi maeştri printre maiştri au construit 28 de planoare de antrenament foarte apreciate de tip Salamandra şi două de performanţă şi acrobaţie.

Despre Sânpetru se poate, şi merită, să se scrie mai mult şi multe. Pe aici au trecut aproape toţi instructorii planorişti din ţară, fie ca elevi la formare, sau elevi instructori, sau ca practicieni ai profesiei de instructor.

Sânpetru a fost şi a rămas un „mit” pentru toţi planoriştii din România şi va rămâne pentru toţi o măreaţă catedrală a zborului pur.

Incoming search terms:

• la cita inaltime zboara elicopterul (1)